Ultimul cilidru din fier rece era asezat acolo unde trebuia sa fie capul. Acum mecanismul era aproape complet.. lipseau doar ochii… asa ca omul se indrepta spre masa unde se aflau ultimele doua piese , care urmau sa contrasteze teribil de mult cu fierul intunecat.
Omul de tinichea… a aparut din dorinta unui inventator de a crea ceva unic. Numai ca dupa ani de munca bietul nostru inventator a realizat ca nu era singurul care crease un om de tinichea, si atunci si-a abandonat lucrarea intr-un garaj, locuit de igrasie si nefolosit de mult timp, alaturi de alte piese de fier, inutile, pe care le pastra cu gandul ca poate intr-o zi ii vor fi de folos, astfel inventatorul a renuntat sa mai creeze, a renuntat sa-si mai doreasca sa creeze ceva unic, a renuntat sa-si mai doresca nerealizabillul.
Dupa ani si ani petrecuti privind bucatile de fiare ce-l inconjurau omul de tinichea realizeaza ca este singurul mecanism intreg din garaj. Asa incepe viata omului nostru de tinichea… intr-o zi acesta incearca sa-si miste ceea ce inventatorul numea mana, in alta ceea ce numea picior.. si tot asa pana cand intr-o zi reuseste sa se ridice de pe lada de lemn, care ii servise drept pat in aceasta casa imperfecta. Odata ce se vazu pe propriile picioare acesta isi indrepta pasii spre fereastra care lumina odaia in fiecare dimineata, odata ajuns indreptul ferestrei fu luat cu asalt de o lume necunoscuta de el pana atunci. De atunci urma sa-si petreaca noptile urmatorilor ani in dreptul acelei ferestre… iar cu timpul invata sa observe mai atent ceea ce se petrecea intr-adevar in jurul sau… lumea ce il luase cu asalt in prima zi nu mai era aceeasi, nu mai era atat de minunata precum i se aratase atunci. Acum aceasta lume il intrista.. ceva i se parea al naibii de gresit in tot ce vedea si auzea… a renuntat sa mai priveasca de aproape pe fereastra, uneori isi indrepta privirea in directia opusa a acesteia… tot ce simtea cand auzea plansetul unui copil, tipetul unei fiinte ii parea strain… parea furat din povestile pe care le asculta la un casetofon vechi… uneori isi soptea ca tot ce crede ca simte nu este al lui… este simtirea povestitorului… simtire ce si-a atribuit-o siesi… iar alteori isi spunea ca poate are si el rostul lui in lumea aceasta… dar niciodata nu era sigur de ceea ce spunea… tocmai de asta vroia cu tot dinadinsul sa stie.
Ora cinci. Dimineata.
Omul de tinichea .
Garajul.
Fereastra cu barele reci de fier ca si el.
Eliberat de fereastra omul de tinichea paseste in afara garajului.
Manat de o dorinta ascunsa intra in casa de unde in ultima vreme rasunau tipete infioratoare si plansete de bebelus. Gasi bebelusul rosu de plans si ceea ce mai ramasese din cei ce se numeau parinti. Il lua in brate, lua un biberon cu lapte si fugi cu acesta in podul casei… loc unde a avut grija de micut o vreme pana cand au aparut oameni negrii- albastrui cu lanterne si sepci grosolane. Fugarit de acestia a trebuit sa le lase acestor oameni copilul pentru al feri de pericolul adus de prezenta sa . ajunse mai mult mort decat viu la garaj, intra inapoi pe fereastra , cu ultimele puteri intrepta la loc barele de fier si acoperi fereastra cu o bucata groasa de tabla… .
Isi lasa greutatea fierului ce-l forma pe pamantul rece, sprijinit de lada din lemn.
Astfel nu voi mai gresi.
Acum stiu.
Nu exista.
Noapte buna garaj stupid.
